Blogul satului Pelinia, pelinia.blogspot.com, a obținut primul loc la concursul “Cel mai cel sat din Basarabia”, la care au participat 48 de bloguri ale satelor din Moldova. De mai bine de un an și jumătate dedicăm acestui blog efort, muncă și mai ales mult timp pentru a promova și a face cunoscut acest blog, în special pentru consătenii care citind articolele și-ar putea forma o altă viziune asupra realității. Acest concurs a fost doar o întâmplare, una foarte binevenită, care ne-a apreciat efortul depus. Cu siguranță nu ne oprim aici. Vom continua să scriem despre tot ce e mai important în Pelinia, chiar daca e de bine sau mai puțin bine, așa cum am făcut și până acum, poate ceva mai motivați: doar suntem cei mai cei din BASARABIA! :)

“Pelinia - sat mare si frumos, cu oameni harnici si gospodari”, îmi amintesc această frază ca pe un vers dintr-o poezie învățată în școală. Era o frază ”cheie” folosită la compunerile despre satul nostru. Amintindu-mi despre aceste compuneri, încerc să cred că dragostea pentru satul natal era într-un fel inspirată de profesoara de Limba Română sau de dirigintă, dar nu e chiar așa. Copiii veneau acasă și întrebau de părinți, de bunei despre sat. Așa am făcut și eu, iar pentru mine buneii și străbuneii cu care locuiam în aceeași ogradă(gospodărie) erau fereastra spre istoria satului. Cu toate că satul datează de prin secolul XVII, s-au schimbat multe de-a lungul istoriei, iar strabuneii mai știau câte ceva de la parinții lor care au transmis acele povești ale satului din generație în generație până când ajunge într-un final la un copil care trebuie să-și facă temele şi întreabă buneii despre istoria satului.
Pelinia, acest sat mare și frumos a fost marcat de istoria țării și a rezistat doar datorită oamenilor. Acești oameni cuminți care își apărau bucata de pământ și casa din lut au avut viața mai amară ca pelinul. Au luptat în război, unii în armata română, alții în cea sovietică. După care au urmat deportările. Unii s-au întors, alții au murit de frig și foame în Siberia sau au fost executați. Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă: preoți, profesori,scriitori, soldați, polițiști, țărani împroprietăriți. Și ca să nu le fie viața prea dulce celor care au rămas, regimul comunist organizează colectivizarea forțată în ’49. Nenumăratele povestiri ale sătenilor ne arată o imagine sumbră în care oamenii își ascundeau grîul, porumbul în sobă, în pod, sub prag. Animalele le-au ascuns în casă, până și în casa mare, dar totul a fost în zadar: veneau sovieticii, căutau și luau tot. În anul acela a fost secetă, apoi a urmat o foamete cumplită, iar bunelul povestea cu lacrimi în ochi cum împărțea "păpușoiul ăla mic găsit în pod": câte un grăunte la fiecare din cei cinci copii. Oamenii prindeau rozătoare de câmp, ciori, porumbei sau făceau ciorbă din lobodă ca să-și potoale foamea și să hrănească copiii. Au murit mulți în acele vremuri de chinuri, dar au rămas cei care trebuiau să reziste regimului comunist până la capăt.
Acest neam a reînviat din propria cenușă, iar lângă casa veche părintească s-au ridicat case noi și frumoase, apoi gospodarii nostri si-au făcut gard, poartă, care dacă era mai mare și mai frumosă decât cea a vecinului însemna că nu muncise degeaba. Așa se face că la noi în sat o casă e mai frumoasă ca alta, iar buneii îi învață pe copii și pe nepoți să facă o facultate, să nu rămână la sapă.




Bunelul îmi povestea despre părinții lui, despre frații și surorile pe care nu le-am cunoscut niciodată, despre buneii lui, dar cel mai interesant era istoria numelui de familie. Ca un mic orășel, Pelinia rămâne a fi cel mai mare sat pe care l-am văzut vreodată și, deși este satul meu natal, recunosc că sunt străzi și ulicioare pe unde nu am fost niciodată și unde cu ușurință m-aș putea rătăci. Bunelul însă știa satul pe dinafară, știa rudele noastre cele mai îndepărtate și o groază de oameni din acest sat. Mi-a arătat locuri unde erau iazuri, izvoare ce au secat, erau dealuri cu pășuni care acum sunt livezi, terenuri agricole.
Pelinia e locul unde părinții mă așteaptă în fiecare zi și când revin în satul meu mare, revăd școlile, grădinițe, parcul și-n amintiri mă văd un copil fericit care după școală mai "umblă un pic pe drumuri" până ajunge acasă. Treceam pe la biblioteca sătească cu colegii și ne întreceam cine mai multe cărți citește, apoi, dacă aveam norocul și vedeam muzeul deschis făceam o mică excursie și pe acolo. Eram mici, iar muzeul satului mi se părea a fi foarte mare, enorm. Acolo erau haine vechi populare țesute, unelte vechi, obiecte de pe timpul razboaielor(arme, cartușe, coifuri), bancnote, monede... Uneori, la muzeul nostru, puteam admira și expoziții de pictură.

Unii prieteni frecventau școala muzicală, ansamblul de dansuri populare, corul, școală de pictură. Să nu uit și de stadionul mare cu nocturnă unde se jucau meciuri de fotbal, se organizau competiții sportive pentru copii. Apropo, echipa de fotbal a reusit să aducă Cupa RSSM în sat. Cu siguranță a fost mare sărbătoare atunci...
În cadrul Liceului din localitate se formase Consiuliul Tinerilor, apoi echipe de dezbateri, ziarul liceului; învățam să facem proiecte, să le câștigăm. Eram niște copii foarte activi care vroiau să le reușească pe toate. Aveam toate condițiile să fim fericiți, împliniți, să creștem în a ajunge oameni buni,... mândria satului...

Când eram mic copil aveam sentimentul cert că a fi născută în satul Pelinia e o binecuvântare. Astăzi îmi vine adesea să cred contrariul.
Nu că aș nefericită în privința locului unde Providența a decis să-mi creeze cuibul de maturizare, ci poate sunt un pic nemulțumită de unele stări de fapt caracteristice pentru această localitate. Nemulțumirea mea are mai multe surse și, deși, cred că însăși experiența de a te naște și a crește în Moldova poate fi cea mai serioasă sursă de nemulțumire, nu pot să las în umbră unele specificități defavorabile ce caracterizează acest sat.
Îmi amintesc indignarea și durerea cu care îmi luam nemulțumită optul, atunci când eseul meu la Limba și Literatura Română era caracterizat drept ”samavolnic”. Îmi era greu să înțeleg de ce în mod obligatoriu trebuie să încep și să finalizez fiecare eseu cu o poezie sau cu un fragment copiat de la autori consacrați. Sau de ce frazele trebuie să fie ”scurte și pe înțelesul tuturor”, fără neologisme, întrebări retorice și puncte de suspensie. Ca și în cazul cămășii și bantului alb, sau obligativității de a merge la parada de 9 mai, sau la cules mere în toamnă, sau de a frecventa orele de Educație Tehnologică, simțeam încă din clase incipiente, că sunt constrânsă a mă supune unei formalități pe cât de paraxină, pe atât de inutilă și banală. Această formalitate redundantă își are rădăcinile într-o reminiscență de mentalitate formată sub auspiciul îndoctrinării comuniste.
Faptul că lumea, inclusiv profesorii au o astfel de mentalitate este desigur profund deranjant. Dar, ceea ce mă îngrijorează este impactul pe care îl are o astfel de mentalitate asupra tinerei generații. Nu e vorba că mentalitatea părinților, buneilor, vecinilor, educatorilor, profesorilor noștri ar fi contagioasă și s-ar transmite de la generație la generație. Cred în contrariul unei astfel de situații, adică în faptul că generațiile de tineri formate în perioada post `90 au o cu totul altă mentalitate. Desigur, la prima vedere acest lucru ar fi unul pozitiv – noul val de tineri cu o altă mentalitate ar fi în măsură să aducă mult râvnita schimbare.
Totuși, sunt foarte sceptică în această privință. Explicația scepticismului meu rezidă într-o realitate pe care am observat-o pe parcursul anilor de școală și a timpului petrecut în sat. Încă cu mult timp în urmă mi-am dat seama cu stupoare, că ceea ce găsesc eu incorect și revoltător în anumite comportamente sau obiceiuri ale consătenilor mei, fie ele în școală, pe stradă sau în localurile de distracție nocturnă, este văzut de alții drept o normalitate nesusceptibilă de vreun semn de întrebare. O astfel de docilitate, mi-o explic astăzi drept rodul faptului de a crește, de a fi educat și de a ajunge la maturitate sub aripa vechii generații de pacienți ai experimentului comunist. Tânăra generație de pelinieini nu a fost contaminată de mentalitatea comunistă, însă ea în mod cert suferă efectele acesteia.
Cum altfel se explică docilitatea, conformismul, ignoranța și desigur frica de inițiativă ce caracterizează marea majoritate a tinerelor persoane din satul Pelinia? Câte cazuri de abuzuri, nedreptăți sau încălcări - în care sunt implicați un număr consistent de persoane, de la profesori, directori de școli până la autorități din cercul de conducere ale satului – au fost trecute cu vederea de atâta lume, fiind considerate situații de normalitate?! Câte ziare locale sau școlare au fost editate în ultimii 10 ani de tinerii din Pelinia dornici, dacă nu să-și manifeste indignarea, cel puțin spiritul de inițiativă?! Câte proiecte, activități extracuriculare sau manifestări de stradă?! Și întrebările exclamative ar putea continua.
Elevii de ieri cresc în a fi părintii de azi. Oameni la locul lor: cu casă, gospodărie și mașină cumpărată cu banii de la nuntă. Elevul care ieri primea smerit palma de la diriginta pentru întârziere, astăzi e gospodarul la fel de smerit care-și face gard nou cu bănuții făcuți la Moscova. Eleva care ieri asculta supusă lecția despre rolul femeii în societate, astăzi e tânăra a cărui scop unic e să pună mâna pe gospodarul cu serviciu periodic în Moscova.
Desigur, există și elevul din prima bancă care visează să se facă medic. Acest elev la fel de preaplecat și docil ca și ceilalți, ajunge să fie în cel mai bun caz medicul frustrat de realitatea de a lucra într-un sistem putred în care oamenii mor neajutorați pe paturile spitalurilor, iar în cel mai rău caz tot gospodar cu serviciu periodic peste hotare.
Apatia asta generala, alături de ignoranță brutală mă deranjează la sătenii din Pelinia. Mă doare să văd un tot mai mare deficit de cultură, o tot mai puternică indiferență și lipsă de manifestare socială, politică și culturală a generației din care fac parte.
S-ar putea considera că acest fenomen e caracteristic pentru toți tinerii din Moldova și că cei din Pelinia nu sunt decât produsul unei probleme naționale. Desigur această afirmație nu ar fi lipsită de adevăr, dar în inocența mea îmi place încă să cred că faptul de a te naște în Pelinia este o binecuvântare și că noi putem fi excepția.