În stânga străbunelul Andrei, în mijloc unchiul Ștefan și mătușa Eugenia În dreapta străbunica Xenia

În nopțile geroase de iarnă ,când lumea se așează la gura sobei pentru a toarce, țese sau pentru a povesti,  noi am poposit la străbunica pentru a mai sta de vorbă cu cea care ne-a adus zilele senine de astăzi.
 În casă e cald. Trosnesc lemnele în sobă. Străbunica împletește mănuși . Deodată lasă lucrul și pe obrajii ei cu riduri adânci curg lacrimi. Stăm ghemuiți încălzindu-ne și așteptăm tăcuți cu mici fiori, deoarece știm că odată cu  lacrimile bunicii urmează o povestire, care cândva i-a rănit sufletul.  Își amintește cu durere ca de năluca care zbuciuma întregul sat pe acea vreme cruntă. Era îmbrăcată sărăcăcios, flămândă și înghețată. ”Doamne, când a venit vestea despre război eram cu tata pe câmp la lucru.  Aveam numai 21 de ani...” își amintește printre lacrimi străbunica Xenia. Armata era aidoma unei turme risipite care călca în picioare hrana ce ar fi putut feri încă mulți oameni de foame.  Sărmana sa mamă, își aduna puterile ca să trăiască în numele lor. Avea rude în satul vecin, care reușise să salveze ceva porumb și făcea mereu cale încolo și înapoi ca să-și aducă măcar câte un pumn de grăuncioare, păstrate și ascunse cu sfințenie.

Bunica Liuba

 Este foarte dureros să-ți amintești asemenea grozăvii, spune ea, dar amintirile vin și pleacă, nu le poți șterge definitiv.
Grâul fiert era o delicatesă, ceva rar întâlnit și pe timpul foametei, când de multe ori era în pragul amețelei, închidea ochii, își închipuia niște cai frumoși, sătui de grâu, porumb chiar și de pâine.  Oamenii vegheau zi și noaptea pe lanuri, așteptând să se coacă grâul. ”Și,  iată, anume de aici multora li s-a tras moartea, socoteau că au scăpat deja , mâncau lacom, nedeprinși cu hrana și ... închideau ochii pe veci. Lumea se stingea și se stingea, la  noi în sat o parte au rămas, dar doua s-au stins. Mulți au fost deportați de sovietici.  Preot nu era, deoarece pe atunci preoții nu aveau viață bună, ori impozitele erau mari , oamenii mai degrabă erau încurajați să-l fluiere decât să-l respecte. Toate erau cu picioarele-n sus , oamenii înnebuniți de nevoi nu-și găseau locul.  Mai veni și o scrisoare, care ne anunța că fratele Dumitru e pe front...”
În 1944 , la 28 aprilie străbunica căpătase în sfârșit un sens pentru care merita să trăiască. Odată cu venirea pe lume a fiicei, ea a înțeles ce este adevărata fericire. Pentru ea și acum fericirea e atunci când se gândește la cei din familie. Nu poate fi nimic mai prețios decât un copil pentru care merită să trăiești indiferent de toate. Ce însemnă un copil pe vreme de foamete și război, pe timp de iarnă sau noaptea când zburau avioane de luptă, cu bombe, cu focuri de armă? Străbunica a fost o mamă grijulie, toată mâncarea găsită o dădea copiilor, mâncau frunze de știr, salvie. Unii încercau să vâneze șobolani, corbi, chiar și câini.
În iarna lui 46 spre 47, sovieticii strângeau totul pentru stat, dar oamenii mureau de foame. Dacă lăsau măcar puțin din cât au luat, oamenii scăpau cu viață, sau măcar își hrăneau copiii.Celor cărora le-au scos totul de prin pod, colhozul nu le dădeau nimic, credeau că trebuie să mai aibă câte ceva ascuns, dar nimeni nu mai avea nimic, numai sufletul...