Timpul trece, viaţa ne căleşte, iar eu mă întorc cu gîndul la sătucul meu și iarăși simt un dor de casa părintească, de părinţi, bunei şi fraţi, rude, colegi, prieteni. Eu țin foarte mult la satul meu, pentru că acolo îmi sunt rădăcinile şi mă mândresc cu asta. Pentru mine, aici este unicul colţişor de rai de pe pământ, aici ştiu cine sunt, de unde vin şi încotro mă îndrept. 
     Oriunde ne-ar purta valurile vieţii, satul natal nu se poate uita niciodată. Satul meu Pelinia – locul unde pentru prima oară am simţit mirosul vieţii, locul unde am început să visez cu ochii deschişi, unde am devenit eu însumi o persoană care poate înţelege realitatea.
   Dacă îţi uiţi locul de baştină te uiţi pe tine însuţi, dar cum poate fi uitat locul unde din frageda copilărie vîntul îmi murmura multe vise, iar visele urmau să devină realitate... Copilăria este cea mai frumoasa perioadă a vieţii de care-ți amintești cu drag, este vârsta frumuseţii sufleteşti.
   Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna preţuim ceva doar după ce nu-l mai avem sau după ce a trecut. Mă refer aici şi la timp sau la anumite etape din viaţa noastră. Anul acesta am împlinit 15 ani de când am plecat de-acasă, din satul meu iubit. 15 ani s-au scurs de când am absolvit şcoala, nici nu ştiu când au trecut aceşti ani. Parcă mai ieri eram eleva Şcolii Nr.1 din s. Pelinia şi mă gîndeam pe ce drum să apuc. Noi am fost ultima generaţie, care am învăţat 11 clase, după care școala a devenit liceu.
 
 În această vară din 2014, a venit timpul, ca dupa 15 ani de şcoală, să ne revedem cu colegii de clasă, cu prietenii din sat, cu foştii profesori. Fiecare dintre noi și-a format o carieră, a întemeiat o familie şi cresc copii frumoși.
   Cu toții avem amintiri nostalgice faţă de locul unde ne-am născut, unde am învăţat să spunem primul cuvânt, unde am făcut primii pași. Fie că suntem născuţi la oraş sau la sat, locurile unde ne-am petrecut copilăria, ne vor fi dragi, ne vor trezi amintiri frumoase și clipe nostalgice. Deşi sunt 15 ani de cînd am plecat din satul natal, parcă toate au rămas intacte în mintea mea. Este mult de atunci, însă mă revăd copilă, jucându-mă cu prietenii de seama mea, făcând diferite năzbâtii. Îmi amintesc, când plecam în câmp cu oiţele dis de dimineaţă, iarba plină de roua proaspătă, sau când de dimineaţă mergeam la culesul roadei şi munceam cu drag de zori până seara, toţi plini de viaţă şi foarte veseli.
 
Copilăria mea este o poveste în care satul meu înseamnă mult, am învăţat multe, de aceea niciodată nu voi uita unde am crescut şi de unde am pornit. Satul meu este locul care mă defineşte ca om, un sat cu oameni dragi, buni, inimoşi, gospodari şi prieteni săritori la nevoie, în care poţi avea nădejde, un sat pitoresc cu o mulţime de tradiţii.
   Aici am întâlnit prima mea dragoste, am ieşit prima dată la întâlnire şi mi-amintesc cum număram stelele pe cer. Aici am petrecut momente ce nu le pot şterge din suflet. De fiecare dată cînd veneam în sat aveam o nostalgie în suflet, aveam emoţii…de parcă mai ieri s-au petrecut toate.
   Cu toate că-mi iubesc satul, venim cam rar pe-acasă, poate pentru că aşa au venit timpurile. Suntem prinși cu grijile de fiecare zi și uneori nu ne mai permite buzunarul să venim des în sat. Și parcă nu mai este ce-a fost odată, totul se schimbă, cu trecerea anilor se renunță la tradiții și e păcat.
   Îmi amintesc şi de iernile friguroase în care mă jucam cu zăpada şi făceam bulgăraşi de zăpadă. Admiram cu mult interes cum fulgii cădeau lin pe mâna mea la fel de îngheţată, transformându-se încet - încet în picături reci de apă. După ce mă jucam o oră întreagă în zăpadă, intram repede în casă şi mă încălzeam la gura sobei, dar acum toţi stau la calculatoare sau cu telefoanele în faţă şi nu mai știu de bulgări de zăpadă sau săniuş.
   Cu câtă nerăbdare aşteptam vacanţa de vară, ca să mergem la tabăra de pe dealul din Hîrtop şi la iazul de acolo…Acum tabăra nu mai lucrează sau mai bine spus: e folosită pentru alte scopuri. Dar la tabără îmi făceam atîţia prieteni, atîtea amintiri…
Și toamna o așteptam cu nerăbdare, să mergem prin parc, prin frumosul colorat de frunze, de mână cu prietenul, alergam printre copaci, adunam frunzele multicolore şi făceam coroniţe pe care le purtam pe cap, cîte amintiri… Şi-acum mă copleşesc emoţiile, cînd mă apropii de sat. De pe deal văzîndu-l, un sat mare şi frumos, casele aşezate în rând, oamenii lucrînd pământul.
 
Nu pot spune că acum duc lipsă de ceva, a fost greu să agonisesc tot ce am acum, dar am o familie frumoasă, am o facultate, am o carieră, un serviciu, am un scop în viaţă… Cea mai mare bogăţie este o dulceaţă de fetiţă pe care o creştem împreuna cu soţul şi-i oferim toată dragostea noastră. Când va creşte mare, sunt sigură că va înţelege şi ea că satul Pelinia este un sat deosebit. Aş putea să povestesc multe despre satul meu drag, cred că aş putea să scriu şi o carte cu amintiri frumoase despre tot ce mă leagă de aceste locuri. Momentele mai puţin plăcute încerc să le dau uitării, cu toate că nimic nu se uită definitiv.

Poate voi reveni cândva... poate la vară, 
Să-mi văd prietenii, bunicii să-mi jelesc... 
Dacă mi-ajută Domnul să pot, să mă-ntorc iară, 
Voi săruta pământul pe care îl iubesc!

Articolul este înscris la concursul Dincolo de Cuvinte
Autor: Arnaut (Burciu) Corina Nicolae