Blogul satului Pelinia, pelinia.blogspot.com, a obținut primul loc la concursul “Cel mai cel sat din Basarabia”, la care au participat 48 de bloguri ale satelor din Moldova. De mai bine de un an și jumătate dedicăm acestui blog efort, muncă și mai ales mult timp pentru a promova și a face cunoscut acest blog, în special pentru consătenii care citind articolele și-ar putea forma o altă viziune asupra realității. Acest concurs a fost doar o întâmplare, una foarte binevenită, care ne-a apreciat efortul depus. Cu siguranță nu ne oprim aici. Vom continua să scriem despre tot ce e mai important în Pelinia, chiar daca e de bine sau mai puțin bine, așa cum am făcut și până acum, poate ceva mai motivați: doar suntem cei mai cei din BASARABIA! :)

“Pelinia - sat mare si frumos, cu oameni harnici si gospodari”, îmi amintesc această frază ca pe un vers dintr-o poezie învățată în școală. Era o frază ”cheie” folosită la compunerile despre satul nostru. Amintindu-mi despre aceste compuneri, încerc să cred că dragostea pentru satul natal era într-un fel inspirată de profesoara de Limba Română sau de dirigintă, dar nu e chiar așa. Copiii veneau acasă și întrebau de părinți, de bunei despre sat. Așa am făcut și eu, iar pentru mine buneii și străbuneii cu care locuiam în aceeași ogradă(gospodărie) erau fereastra spre istoria satului. Cu toate că satul datează de prin secolul XVII, s-au schimbat multe de-a lungul istoriei, iar strabuneii mai știau câte ceva de la parinții lor care au transmis acele povești ale satului din generație în generație până când ajunge într-un final la un copil care trebuie să-și facă temele şi întreabă buneii despre istoria satului.
Pelinia, acest sat mare și frumos a fost marcat de istoria țării și a rezistat doar datorită oamenilor. Acești oameni cuminți care își apărau bucata de pământ și casa din lut au avut viața mai amară ca pelinul. Au luptat în război, unii în armata română, alții în cea sovietică. După care au urmat deportările. Unii s-au întors, alții au murit de frig și foame în Siberia sau au fost executați. Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă: preoți, profesori,scriitori, soldați, polițiști, țărani împroprietăriți. Și ca să nu le fie viața prea dulce celor care au rămas, regimul comunist organizează colectivizarea forțată în ’49. Nenumăratele povestiri ale sătenilor ne arată o imagine sumbră în care oamenii își ascundeau grîul, porumbul în sobă, în pod, sub prag. Animalele le-au ascuns în casă, până și în casa mare, dar totul a fost în zadar: veneau sovieticii, căutau și luau tot. În anul acela a fost secetă, apoi a urmat o foamete cumplită, iar bunelul povestea cu lacrimi în ochi cum împărțea "păpușoiul ăla mic găsit în pod": câte un grăunte la fiecare din cei cinci copii. Oamenii prindeau rozătoare de câmp, ciori, porumbei sau făceau ciorbă din lobodă ca să-și potoale foamea și să hrănească copiii. Au murit mulți în acele vremuri de chinuri, dar au rămas cei care trebuiau să reziste regimului comunist până la capăt.
Acest neam a reînviat din propria cenușă, iar lângă casa veche părintească s-au ridicat case noi și frumoase, apoi gospodarii nostri si-au făcut gard, poartă, care dacă era mai mare și mai frumosă decât cea a vecinului însemna că nu muncise degeaba. Așa se face că la noi în sat o casă e mai frumoasă ca alta, iar buneii îi învață pe copii și pe nepoți să facă o facultate, să nu rămână la sapă.




Bunelul îmi povestea despre părinții lui, despre frații și surorile pe care nu le-am cunoscut niciodată, despre buneii lui, dar cel mai interesant era istoria numelui de familie. Ca un mic orășel, Pelinia rămâne a fi cel mai mare sat pe care l-am văzut vreodată și, deși este satul meu natal, recunosc că sunt străzi și ulicioare pe unde nu am fost niciodată și unde cu ușurință m-aș putea rătăci. Bunelul însă știa satul pe dinafară, știa rudele noastre cele mai îndepărtate și o groază de oameni din acest sat. Mi-a arătat locuri unde erau iazuri, izvoare ce au secat, erau dealuri cu pășuni care acum sunt livezi, terenuri agricole.
Pelinia e locul unde părinții mă așteaptă în fiecare zi și când revin în satul meu mare, revăd școlile, grădinițe, parcul și-n amintiri mă văd un copil fericit care după școală mai "umblă un pic pe drumuri" până ajunge acasă. Treceam pe la biblioteca sătească cu colegii și ne întreceam cine mai multe cărți citește, apoi, dacă aveam norocul și vedeam muzeul deschis făceam o mică excursie și pe acolo. Eram mici, iar muzeul satului mi se părea a fi foarte mare, enorm. Acolo erau haine vechi populare țesute, unelte vechi, obiecte de pe timpul razboaielor(arme, cartușe, coifuri), bancnote, monede... Uneori, la muzeul nostru, puteam admira și expoziții de pictură.

Unii prieteni frecventau școala muzicală, ansamblul de dansuri populare, corul, școală de pictură. Să nu uit și de stadionul mare cu nocturnă unde se jucau meciuri de fotbal, se organizau competiții sportive pentru copii. Apropo, echipa de fotbal a reusit să aducă Cupa RSSM în sat. Cu siguranță a fost mare sărbătoare atunci...
În cadrul Liceului din localitate se formase Consiuliul Tinerilor, apoi echipe de dezbateri, ziarul liceului; învățam să facem proiecte, să le câștigăm. Eram niște copii foarte activi care vroiau să le reușească pe toate. Aveam toate condițiile să fim fericiți, împliniți, să creștem în a ajunge oameni buni,... mândria satului...

Fiind în drum spre Pelinia meditam asupra semnificaţiei denumirii lui încercând să găsesc o explicaţie rezonabilă şi să aflu care e totuşi legătura între localitatea fondată la 1758 în stepa Bălţilor şi planta medicinală Artemisia atât de răspândită pe aceste meleaguri şi cunoscută în popor sub denumirea de pelin. Senzaţia amară care volens nolens apare o dată cu orice gând despre această plantă mi-a dispărut pe dată ce după cotitura şoselei Bălţi-Cernăuţi, pe versantul de sud al albiei râului Răut, apăru o falnică localitate cu case arătoase de o albeaţă sclipitoare. Satul, ca participant la concursul republican "Cea mai verde, mai salubră şi amenajată localitate", s-a învrednicit de Premiul I în categoria localităţilor rurale.

Pentru ca localitatea să corespundă rigorilor concursului au depuse eforturi considerabile deopotrivă de cetăţeni şi de factorii decizionali locali. De fapt, e vorba de conlucrare, căci este destul de dificil ca într-un sat cu 8600 de locuitori, cu cca. 3700 de curţi, 1300 de fântâni, 127 km de drumuri, să asiguri o ordine exemplară şi o amenajare demnă de invidiat. Sat cu străzi largi, majoritatea cu carosabil fie prundiş, fie asfalt, lipsite de obişnuitele materiale de construcţie sau chiar furajere înşirate de-a lungul gardurilor ca prin alte părţi. Casele, prin atractivitatea şi originalitatea lor, curăţenia curţilor, parcă te îmbie să le faci o vizită. Sunt primitori şi localnicii, care cu bucurie îi întâmpină pe oaspeţi şi, cu modestia tradiţională moldovenească, comentează succesele pe care le datorează muncii lor asidue.

O atenţie deosebită se acordă amenajării surselor de apă. Toate fântânile din sat sunt îngrijite şi amenajate în strictă conformitate cu normele sanitare în vigoare. Apropo, că veni vorba de fântâni, primăria le amenajează cu forţele proprii pe cele rămase fără stăpân. Se întreţin la nivelul cuvenit şi toate obiectivele de menire social-culturală. Aici cimitirul e cimitir, stadionul e stadion, scuarul e scuar.

Recent primăria a obţinut un grant pentru reconstrucţia apeductului. A fost restabilită baia publică. Chiar şi o construcţie nefinisată (casa de ceremonii oficiale) nu e demolată, ci îşi aşteaptă răbdător posibilul stăpân. Dar ce sat se mai poate lăuda cu un cămin cultural cu 13 colective artistice, cu o clădire de trei etaje a muzeului de studiere a ţinutului local? Tot aici se află şi Centrul de Informare al Tineretului - o contribuţie a unei fundaţii care a amenajat o sală de computere cu conexiune la Internet. Cu toată diversitatea formelor de gospodărie (fermieri individuali, asociaţie a gospodăriilor ţărăneşti, societate agricolă cu responsabilitate limitată ş.a.) toate cele 8300 ha de care dispune satul sunt prelucrate la timp şi roadele muncii sunt pe potrivă.

Spre deosebire de alte localităţi, unde se organizează campanii de amenajare numai în perioada de primăvară, aici acţiunile de salubrizare au un caracter permanent. Toată populaţia e practic antrenată în curăţarea străzilor, îngrijirea spaţiilor, amenajarea atât a propriilor curţi, cât şi a instituţiilor publice. Cu regret, din cauza preţurilor înalte la materialul săditor primăria a fost în stare să procure în acest an doar 6500 de arbori şi arbuşti, care au fost imediat plantaţi în noul parc.

Evident sunt şi probleme pe care primăria, cu regret, nu le poate soluţiona. În primul rând e vorba de imposibilitatea comercializării de către ţărani a produselor agricole primare. O altă problemă acută constă în lipsa locurilor de muncă pentru populaţia adultă care e nevoită să migreze. Anual circa 1000 de pelineni se află în afara satului în căutarea surselor de existenţă. Primarul speră că o dată cu deschiderea unei întreprinderi de confecţii o parte din tineret îşi va găsi ocupaţie permanentă în satul natal.

O altă problemă e necesitatea conştientizării ecologice adecvate a populaţiei. Mai marii satului cred că ea poate fi soluţionată prin educaţia ecologică a tinerei generaţii. În şcoli această disciplină este ignorată, iar cele trei ore ecologice organizate anual nu pot nici pe departe atinge obiectivul scontat. Conform părerii unanime a pedagogilor şi a consiliului local, ar fi binevenită introducerea unei discipline specializate în curriculumul şcolar la ecologie.

Părăseam această localitate ospitalieră cu un dublu sentiment: primul - de mândrie, pentru că avem în Moldova sate de gospodari, iar al doilea - de regret, pentru că prin alte părţi nu se prea grăbesc edilii locali să le restabilească localităţilor farmecul de odinioară.

Deşi studiile arată că speranţa de viaţă în Moldova este de 71 de ani, există şi excepţii. Eudochia Ţurcanu din satul Pelinia, raionul Drochia, a ajuns la vârsta de 101 ani. Femeia spune că se trage dintr-o dinastie de longevivi, deoarece şi mama ei a trăit 98 de ani.

Eudochia Ţurcanu spune că a trecut prin multe greutăţi în viaţă, iar acum are ce să le povestească celor 24 de strănepoţi. Secretul longevităţii este simplu, afirmă ea. "Nu am mâncat „ciucalate”, „morojnă”. Nu am mâncat felurite de mâncări cum sunt acum. M-au întrebat ce vitamine am mâncat de am ajuns eu anii aceşte și le-am spus că 7 feluri de buruiene am mâncat", spune bătrâna.

Eudochia Ţurcanu este convinsă că acum oamenii trăiesc mai puţin deoarece consumă mult alcool şi fumează.

În satul Pelinia, Drochia, locuieşte şi cea mai longevivă persoană din Moldova. Natalia Zaeţ are 112 ani.

Potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică, în Moldova sunt aproximativ 25 de mii de oameni care au peste 85 de ani.

Când eram mic copil aveam sentimentul cert că a fi născută în satul Pelinia e o binecuvântare. Astăzi îmi vine adesea să cred contrariul.
Nu că aș nefericită în privința locului unde Providența a decis să-mi creeze cuibul de maturizare, ci poate sunt un pic nemulțumită de unele stări de fapt caracteristice pentru această localitate. Nemulțumirea mea are mai multe surse și, deși, cred că însăși experiența de a te naște și a crește în Moldova poate fi cea mai serioasă sursă de nemulțumire, nu pot să las în umbră unele specificități defavorabile ce caracterizează acest sat.
Îmi amintesc indignarea și durerea cu care îmi luam nemulțumită optul, atunci când eseul meu la Limba și Literatura Română era caracterizat drept ”samavolnic”. Îmi era greu să înțeleg de ce în mod obligatoriu trebuie să încep și să finalizez fiecare eseu cu o poezie sau cu un fragment copiat de la autori consacrați. Sau de ce frazele trebuie să fie ”scurte și pe înțelesul tuturor”, fără neologisme, întrebări retorice și puncte de suspensie. Ca și în cazul cămășii și bantului alb, sau obligativității de a merge la parada de 9 mai, sau la cules mere în toamnă, sau de a frecventa orele de Educație Tehnologică, simțeam încă din clase incipiente, că sunt constrânsă a mă supune unei formalități pe cât de paraxină, pe atât de inutilă și banală. Această formalitate redundantă își are rădăcinile într-o reminiscență de mentalitate formată sub auspiciul îndoctrinării comuniste.
Faptul că lumea, inclusiv profesorii au o astfel de mentalitate este desigur profund deranjant. Dar, ceea ce mă îngrijorează este impactul pe care îl are o astfel de mentalitate asupra tinerei generații. Nu e vorba că mentalitatea părinților, buneilor, vecinilor, educatorilor, profesorilor noștri ar fi contagioasă și s-ar transmite de la generație la generație. Cred în contrariul unei astfel de situații, adică în faptul că generațiile de tineri formate în perioada post `90 au o cu totul altă mentalitate. Desigur, la prima vedere acest lucru ar fi unul pozitiv – noul val de tineri cu o altă mentalitate ar fi în măsură să aducă mult râvnita schimbare.
Totuși, sunt foarte sceptică în această privință. Explicația scepticismului meu rezidă într-o realitate pe care am observat-o pe parcursul anilor de școală și a timpului petrecut în sat. Încă cu mult timp în urmă mi-am dat seama cu stupoare, că ceea ce găsesc eu incorect și revoltător în anumite comportamente sau obiceiuri ale consătenilor mei, fie ele în școală, pe stradă sau în localurile de distracție nocturnă, este văzut de alții drept o normalitate nesusceptibilă de vreun semn de întrebare. O astfel de docilitate, mi-o explic astăzi drept rodul faptului de a crește, de a fi educat și de a ajunge la maturitate sub aripa vechii generații de pacienți ai experimentului comunist. Tânăra generație de pelinieini nu a fost contaminată de mentalitatea comunistă, însă ea în mod cert suferă efectele acesteia.
Cum altfel se explică docilitatea, conformismul, ignoranța și desigur frica de inițiativă ce caracterizează marea majoritate a tinerelor persoane din satul Pelinia? Câte cazuri de abuzuri, nedreptăți sau încălcări - în care sunt implicați un număr consistent de persoane, de la profesori, directori de școli până la autorități din cercul de conducere ale satului – au fost trecute cu vederea de atâta lume, fiind considerate situații de normalitate?! Câte ziare locale sau școlare au fost editate în ultimii 10 ani de tinerii din Pelinia dornici, dacă nu să-și manifeste indignarea, cel puțin spiritul de inițiativă?! Câte proiecte, activități extracuriculare sau manifestări de stradă?! Și întrebările exclamative ar putea continua.
Elevii de ieri cresc în a fi părintii de azi. Oameni la locul lor: cu casă, gospodărie și mașină cumpărată cu banii de la nuntă. Elevul care ieri primea smerit palma de la diriginta pentru întârziere, astăzi e gospodarul la fel de smerit care-și face gard nou cu bănuții făcuți la Moscova. Eleva care ieri asculta supusă lecția despre rolul femeii în societate, astăzi e tânăra a cărui scop unic e să pună mâna pe gospodarul cu serviciu periodic în Moscova.
Desigur, există și elevul din prima bancă care visează să se facă medic. Acest elev la fel de preaplecat și docil ca și ceilalți, ajunge să fie în cel mai bun caz medicul frustrat de realitatea de a lucra într-un sistem putred în care oamenii mor neajutorați pe paturile spitalurilor, iar în cel mai rău caz tot gospodar cu serviciu periodic peste hotare.
Apatia asta generala, alături de ignoranță brutală mă deranjează la sătenii din Pelinia. Mă doare să văd un tot mai mare deficit de cultură, o tot mai puternică indiferență și lipsă de manifestare socială, politică și culturală a generației din care fac parte.
S-ar putea considera că acest fenomen e caracteristic pentru toți tinerii din Moldova și că cei din Pelinia nu sunt decât produsul unei probleme naționale. Desigur această afirmație nu ar fi lipsită de adevăr, dar în inocența mea îmi place încă să cred că faptul de a te naște în Pelinia este o binecuvântare și că noi putem fi excepția.

Femeia de la sat, aşa o s-o numesc pe mama care-şi aşteaptă copiii în vizită, iar ei vin de Paşte şi Crăciun, uneori mai des, alteori mai rar... stă cu ochii spre poartă şi îşi aminteşte cât de frumos era când au venit la ea ultima dată. Ar fi oprit acele clipe fericite când ei intră pe poartă, bat la uşă, o strigă...
Femeia de la sat care a muncit o viaţă la pământul colhozului, la prăşit, la cultivat tutunul, cu brigada, cu vecinele... Acasă ajungea noaptea, copiii adesea dormeau deja, iar ea trebuia să spele, să facă mâncare pentru a doua zi. Aţipea spre dimineaţă, dar trebuia să plece iarăşi la muncă dis-de-dimineață.
Cum era viaţa femeii de la sat care nu avea uneori nici curent ca sa lumineze un beculeţ în casă, nu existau maşini de spălat, aspirator, frigider, fier de călcat? Toate au apărut treptat, odată cu acea evoluţie a omenirii care avea la baza piramidei muncitorii simpli care lucrau zi şi noapte. La baza acestei piramide este şi a fost femeia de la sat care a crescut copiii cum a putut, împreună cu soţul, sau singură toată viaţa; a încercat să-i dea la şcoli ca să nu ajungă să muncească ca ea. Ar fi fost în stare să munceascaă pentru copiii ei și pentru copiii copiilor, doar ca ei să aibă un serviciu la birou. Din această cauză a făcut tot posibilul ca lor să nu le lipsească nimic. În plus, copiii ei deştepţi şi frumoşi trebuie să urmeze o facultate. Au plecat şi au revenit tot mai rar, ca puii care învaţă să zboare şi zboară tot mai departe, până când drumul înapoi devine tot mai lung.
Această femeie de la sat acum e la pensie. Chiar dacă nu are serviciu, îşi găseşte tot timpul de lucru: creşte pui, răţuşte, bubocei sau are sotcă unde umblă la prăşit şi unde cultivă de toate; are acasa flori, legume. Mai pleacă uneori la moară ca să-şi facă făină de porumb, făină de grâu, ulei...
Coace pâine, plăcinte, cozonaci, deoarece ea nu cheltuie banii pe așa ceva - nu cumpără decât uneori medicamente, doar când acestea sunt mai mult decât necesare. Vrea să aibă de toate ca să dea la copii atunci când vor veni la ea.
Femeile de la sat mai tinere, de obicei lucrează în oraşul din apropiere, sau chiar în sat pe la şcoli, grădiniţe. Au televizor, telefon mobil, frigider, maşină de spălat,aspirator, aragaz, nu mai zic de curent, gaz, apă caldă, baie și alte facilități. Aceste femei preferă să cumpere pâine decât să coacă, preferă să stea acasa în loc să muncească pentru un salariu care nu le convine, iar bărbaţii de obicei pleacă peste hotare şi lucrează din greu pentru un salariu mai bun.
Baza acelei piramide despre care am mai vorbit devine tot mai slabă. Cei din vârful ei ar trebui sa-şi dea seama de asta înainte ca totul să se prăbuşească. Cel ce e mai sus cade mai tare, iar cei de la munca pământului nu au unde să cadă.

În continuare vă invit să urmăriți documentarul "Femei la Moară" filmat și montat în 2010 în Pelinia(dar a fost "scos în lume" recent)de către Valeriu Antonovici, care ne spune: "Am fost la moară să văd cum se descurcă o femeie singură. Am filmat și vă invit să urmăriți aceste acțiuni pentru a intra în ritmul vieții ei."



Pentru mai multe detalii referitor la acest documentar, vizitați filmândmemorii