Orice localitate, fie capitală, oraş sau chiar sat, în timpul sărbătorilor de iarnă organizează diferite activităţi tradiţionale, decoraţiuni şi măcar un brad frumos împodobit într-un loc public, accesibil fiecărui locuitor. Banii pentru aceste activităţi sunt luaţi din bugetul local, adică din taxele şi impozitele plătite de către locuitori. Prin urmare, sunt tot banii noştri, nu este un act de binefacere din partea primarului sau a consilierilor locali.
Nu ştiu din ce cauză sau întâmplare nefericită, dar satul Pelinia, în ultimii ani, are parte de un brad împodobit cu câteva luminiţe aruncate pe el. Bradul ales, este amplasat undeva in spatele unui magazin central, iar accesul la el este foarte anevoios, dacă nu chiar imposibil.
Deşi majoritatea pelinienilor nu sunt mulţumiţi de bradul din centrul satului, unii totuşi încearcă să ia apărarea primarului, sau a bradului, sau a jucăriilor care pentru ei, sunt cele mai frumoase din lume, nu de alta, dar dacă tot se cheltuie bani, vreo 20-30 de mii, insemnă că e bun.
Se pare că unii din ei au uitat, sau poate erau încă mici pe vremea când în centrul satului era un brad mare, împodobit frumos, când copiii dansau în jurul bradului, făceau poze, iar de sărbători şcolile din sat şi primăria organizau diferite activităţi tradiţionale.
Dacă nu am dreptate, să-mi spună cineva dacă a reuşit să meargă anul acesta la brad şi să-şi facă acolo măcar o poză!
Si totuşi alternative există, nu ne dorim neapărat un brad mare care să fie tăiat si amplasat în centrul satului. Se putea de ales un brad mai accesibil, de exemplu, unul din marginea parcului. Iar pentru împodobire ar fi putut particita elevi de la ambele şcoli.
Pelinia.blogspot.com vă urează un Crăciun Fericit, iar problema "bradului" să fie singura din acest an pentru Pelinia.
De curând, la Pelinia a avut loc o întâlnire a elevilor cu veteranii din Războiul din Transnistria. Profesoara de istorie, Vera Băbălău a organizat o serie de citate,cuvinte frumoase și poezii de care au avut parte atât invitații prezenți - profesori de istorie și educație civică din raionul Drochia, dar și elevii care trebuie să cunoască adevărata istorie a neamului nostru.
Veteranii invitați au fost
Bogai Anatolie - Președintele Uniunii Veteranilor de Război pentru Independența republicii Moldovadin r. Drochia, Cavaler al Ordinului Ștefan cel Mare, consilier raional;
Potlog Ion - Dr. în Științe istorice, Ex-Comisar de poliție din r. Drochia, Cavaler al Ordinului Credință Patrie, Gloria Muncii, Cneayul Vladimir, consilier raional;
Ion Băbălău - profesor de fizică la Gimnaziul din s. Pelinia, participant la luptele din Transnistria.
La 2 martie 1992, în timp ce Republica Moldova era primită în ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), forţele ostile independenţei tânărului stat au declanşat la Nistru un război în adevăratul sens al cuvântului.
Într-un dialog cu invitații, Bogai Anatolie, președintele combatanţilor din raionul Drochia, a povestit: ”Nu prea am avut ocayia să vin prin școli, să povestesc copiilor. În anul 1992 am luptta în Transnistria pe platoul Cocieri-Corjova-Roghini. Cum putem spune căa fost un conflict? Conflict e atunci când se ceartă cineva, dar atunci când răsună gloanțe, când oameni răpuși de gloanțe mor sub ochii camarayilor care nu pot să facă nimic ca să schimbe ceva...Sunt mame rămase fără copii, copii rămași fără tată... Cum putem să spunem că a fost conflict? Cu toată sinceritatea, vă spun că a fost un război. Un război din partea noastră dus corect. Noi ne-am luptat cu... Rusia.
Războiul a început pe 2 martie. Pe 1 martie, pe platoul Cocieri s-au ridicat oameniide acolo, băștinașii, care nu au mai putut suporta fărădelegile separatiștilor, cazacilor, nu au mai suportat violarea și maltratarea copiilor. S-au ridicat și a început lupta, a trebuit să le dăm o mână de ajutor.
Acest răyboi nua putut fi evitat. Imperiul Sovietic s-a dezmembrat, fiecare țară încerca să să devină independentă. Rusia însă mai vroia să țină sub control fostele republici sovietice, așa și cu Moldova.
Potlog Ion: ”Când eram ca voi, la școală veneau veterani din Cel de-aml doilea Război Mondial și ne povesteau.pe atunci niciodată nu aș fi creyut că o să ajung și eu în acest rol. Nu vă dorest și vouă să treceți prin asemenea experiențe dureroaseîn viață.
Motivul care a declanșat acest răyboi a fost de fapt opunerea deputaților din Transnistria care erau în Parlamentul republicii moldova de a recunoaște teritoriul, limba de stat - româna, sau moldoveneasca cum se obișnuia să se zică pe vremea aceea și grafia latină. Dânșii insistau ca limba oficială să fie limba rusă. Eu cred că nu se putea de evitat acest război, circumstanțele erau din ce în ce mai rele iar această părere o împărtășesc nu doar eu, ci toți militarii, lucrătorii de poliție care au luptatla apărarea granițelorunde au fost aduci cazaci, ruși pe teritoriul Transnistriei, de-a lungul râului Nistru. Au interzis trecerea peste Nistru cu mărfuri, sau chiar șia rudelor. Au început să introducă restricții, cereau vize... Polițiștii de la comisariatul de poliție din Dubăsari au fost dezarmați,arestați, iar o parte au fugit și au trecut de partea noastră. Rușii au cerut tuturor să cedeze funcțiile de conducere, chiar și de la fabrici, uzine, ziare și au pus în locul lor ruși. Primii uciși de cazaci au fost polițiști de la Podul Dubăsari. Noi atunci eram la Găgăuzia. Toată Republica era concentrată pentru a opune rezistență. Erau militari polițiști care își făceau datoria, dar și civili care abia învățau să țină arma în mână. Armata rusă a venit mai întâi la Izmail. De acolo au ocupat foarte repede Transnistria și o jumătate din teritoriul Găgăuziei. Am fost trimiși la Corjova. Acolo cazarma militară era complet distrusă, toți morți, pereții găuriți, un sanatoriu foarte mare de acolo - distrus și el complet. Primii au trecut de partea cealaltă trupele din Bălți, apoi din Drochia. La noi în raion au fost 3 polițiști și 3 militari morți și 16 răniți din comisariat.
Una e să cunoști omul în situații obișnuite, dar omul se arată cum este în situații critice, când soarta e între viață și moarte. Eu am cunoscut oameni care mi-au înșelat încrederea, dar foarte mulți pe câmpul de război nu au dat nici un pas înapoi.
Câteva mii de la noi opuneau rezistență câtorva zeci de mii de la ei. Era foarte greu de suportat situația și nu știai dacă te mai întorci acasă. Era urât când cei care veneau, ne întrebau tot câți au mai murit și câți sunt răniți.
Erau cameramani pe câmpul de luptă care filmau în spatele nostru. Sunt filmări reale care demonstrează că a fost război pentru apărarea teritoriului, a țării, a limbii, graiului și scrisului nostru. Nu putem spune că a fost conflict. Au murit sute de oameni, erau tancuri pe câmpul de luptă.
În numele celor care au murit, au fost numite școli, străzi. Copiilor rămași orfani de tată li s-au dat locuri la facultate la buget, unii au primit sume de bani, însă nici un ban nu schimbă tatăl din casă.
Pentru țară și acum se prelungesc aceste probleme. Rușii au alte tactici și metode de a tensiona situația în țară. Nu suntem atât de independenți, cât suntem de supuși."
Ion Băbălău: "Deși eram profesor de fizică în sat, mai eram și ofițer în rezervă, așa că m-au chemat la război. Ne-au dus la Vadul lui Vodă și acolo ne-au făcut unele instrucții, acolo am tras prima dată din armă într-o situație reală. Treceam prin sate pustii, distruse. Femeile ne făceau cruci când treceam pe acolo. Nu știam unde e dușmanul și unde sunt ai noștri. Batalionul nostru a avariat 8 tancuri și le-a oprit înaintarea. Era o perioadă când nu ridicam capurile pentru că erau lunetiști. Țin minte cât de mult ne-am bucurat când am văzut cum un lunetist mort a căzut dintr-un copac.
Acum pentru asta avem o compensație lunară de 27 lei, iar în luna august primim aproximativ 1000 lei pentru lemne și cărbune. Am fost foarte norocos pentru că nu am pățit nimic, mai ales că nu eram pregătit și nu știam locurile. Cu toții am tras, asta e regula războiului. Nu tragi tu, trage celălalt în tine."
Și iarăși moare țara la hotare
Și-n ochii noștri sângeră lumina
Și mama care-și plânge fiul care moare
În fiecare noapte la Tighina.
Și iarăși suntem fără apărare,
Vin ucigași să ne transfere vina.
Pe cine în întreaga lume doare,
Că sunt jertfiți românii la Tighina?
Vin rușii ca din vremi anterioare
Să ne confiște iarăși rădăcina.
La Putna un mormânt de Domn tresare,
Dar brațul lui n-ajunge la Tighina...
"Bocet la Tighina" - Adrian Păunescu
Sudul republicii a dat artei muzicale de la noi câteva generaţii de lăutari descendenţi din familia Botgros, iar nordul Moldovei vine cu o pleiadă întreagă de artişti care provin din familia Dascăl din satul Pelinia, raionul Drochia.
Primii pași în muzica populară Ion Dascăl i-a făcut la „academia” tatălui său, Toader Dascăl care era cunoscut lăutar de prin părţile nordului. Conducea şi el un taraf, devenit colectiv-model, laureat al concursurilor raionale şi republicane. Astfel, Ion Dascăl învață să cânte la acordeon şi la vioară de la tatăl său, iar de la vârsta de doar nouă ani a început a cânta pe la nunţi şi cumetrii. Sora sa, Nina, care a studiat violoncelul, acum este profesoară de muzică la o grădiniţă de copii, iar fratele său, Petrică, un ţambalagiu virtuoz, a cântat în Orchestra Ansamblului de dansuri şi cântece populare „Joc” iar acum cea condusă de fratele său - „Mugurel”.
În 1967-1973, Ion Dascăl studiază la Colegiul de muzică „Ştefan Neaga”, la Secţia de teorie şi compoziţie, iar în 1975-1980 - la Institutul de Arte „Gavriil Musicescu”.
Chiar din primul an de colegiu, conduce orchestra de muzică populară de la Şcoala-internat nr. 1. În anul II este la pupitrul dirijoral al Orchestrei „Mărţişor” de la Casa Tineretului din Chişinău, iar în anul III – angajat ca solist-instrumentist (acordeonist) în Orchestra de muzică populară „Fluieraş”, condusă de regretatul dirijor şi violonist Serghei Lunchevici.
În 1972-1973 este dirijor al Orchestrei „Ciocârlia” de la Palatul Sindicatelor din Chişinău, iar în 1974 - dirijor al Orchestrei „Lăutarul” din Bălţi şi profesor la Colegiul de muzică din capitala nordului. Orchestra „Lăutarul” devine laureată a Festivalului Folcloric Internaţional al ţărilor dunărene şi a Festivalului „Holda de Aur” din România. De asemenea, ea a obţinut Medalia de Aur la Primul Festival Unional de Creaţie Populară. Dascăl-pedagogul îi are discipoli pe regretatul trompetist Valeriu Hanganu, solist în Orchestra „Lăutarul” din Bălţi, apoi, la „Lăutarii” din Chişinău, pe ţambalagiii Gheorghe Severin şi Ion Surguci, pe dirijorul Orchestrei Simfonice a Operei Naţionale, Nicolae Dogotaru.
În 1981, Ion Dascăl este invitat la pupitrul dirijoral al Orchestrei „Folclor” a Radioteleviziunii Moldoveneşti. Aici, dar şi mai târziu, de-a lungul carierei sale de peste patru decenii, el a dat viaţă mai multor cântece scrise în stil popular, completând Fonoteca de aur a Radioteleviziunii cu peste 1000 de creaţii ale sale - piese originale, prelucrări folclorice şi aranjamente muzicale pentru solist şi orchestră. „Cântecul şi dragostea”, „M-a trimis puicuţa ieri”, interpretate de marele rapsod Nicolae Sulac, „Drag mi-i satul Pelinia” (solist - Teodor Negară), „Lume, lume, gura ta”, „Bădişorul meu” (Tamara Chiţaniuc), „Are mama doi feciori”, „Eu la nuntă am venit” (Valentina Cojocaru), „Am o ţară şi un neam”, „Zâna mamei, Zână”, „Păhăruţ cu floricele”, „Nunta la boieri” (Zinaida Julea), „Tare-i bine pădurar”, „Mult îmi place să petrec”, „Merg prin sat, lumea mă-ntreabă…” (Nicolae Glib), „Hai, hai, cu căruţa…”, „Am plecat copil din sat”, „Am avut o surioară” (Mihai Ciobanu) - iată doar câteva dintre piesele devenite şlagăre, care sunt prelucrate, aranjate sau compuse de către el.
În 1987 este invitat de către directorul Filarmonicii Naţionale, Mihail Murzac, să renoveze o formulă mai veche - taraful „Mugurel” al anilor ’60-’70, condus, pe atunci, de Valeriu Negruzzi (1966-1969), apoi de Alexandru Vacarciuc (1969). Astfel, orchestra de muzică populară ”Mugurel” a fost reînființată de Ion Dascăl în 1987. În scurt timp, el a creat o formulă nouă de orchestră, adunând în jurul său interpreţi şi solişti instrumentişti de valoare -Mihai Ciobanu, Nicolae Glib, Constantin Rotaru, Ana Barbu, Olga Ciolacu, Timofei Rusu şi Igor Tofan (clarinet), Nicolae Robu şi Ruslan Andreev (trompetă), Gabriel Gronic (vioară). Tot aici sunt solişti instrumentişti şi cei doi feciori ai săi - Cătălin (nai) şi Marcel (vioară).
De-a lungul existenţei sale, în colaborare cu Centrul Naţional de Creaţie Populară, orchestra a lansat mai mulţi tineri interpreţi: Lenuţa Gheorghiţă, Elena-Cezara, Lenuţa Condurachi, Mariana Tudoreanu, Rodica Buhnă, Angela Ciochină ş.a., înregistrând, împreună cu solişti de pe ambele maluri ale Prutului, peste 40 de CD-uri.
În 2002 apare cartea scrisă de Anatol Caciuc intitulată ” Ion Dascăl: personalitate marcantă a artei muzicale” unde povestește despre Ion Dascăl ca dirijor de orchestră, despre ”Mugurel” și istoria culturii muzicale naționale.
Menționăm că maestrul Ion Dascăl refuză să urce pe aceeaşi scenă alături de artiştii care nu cântă live. În februarie 2010, lui Ion Dascăl i s-a conferit titlul onorific de Artist al Poporului.
Pe parcursul anilor de activitate artistică Orchestra de muzică populară ”Mugurel” a susținut aproximativ 1000 de concerte în localitățile Moldovei, scena cea mai dragă pentru marele dirijor rămânând a fi cea din satul natal, unde încearcă să vină cu întreaga orchestră de hramul satului și să facă veselie împreuna cu alți interpreți cunoscuți. Menționăm că de fiecare dată intrarea a fost liberă, iar sala de concerte a casei se cultură era arhiplină. Maestre, vă așteptăm oricând cu drag la Pelinia!
Blogul satului Pelinia, pelinia.blogspot.com, a obținut primul loc la concursul “Cel mai cel sat din Basarabia”, la care au participat 48 de bloguri ale satelor din Moldova. De mai bine de un an și jumătate dedicăm acestui blog efort, muncă și mai ales mult timp pentru a promova și a face cunoscut acest blog, în special pentru consătenii care citind articolele și-ar putea forma o altă viziune asupra realității. Acest concurs a fost doar o întâmplare, una foarte binevenită, care ne-a apreciat efortul depus. Cu siguranță nu ne oprim aici. Vom continua să scriem despre tot ce e mai important în Pelinia, chiar daca e de bine sau mai puțin bine, așa cum am făcut și până acum, poate ceva mai motivați: doar suntem cei mai cei din BASARABIA! :)
P.S. Organizatorii concursului doresc să facă un e-book “50 de sate din Basarabia” - o carte electronică în format pdf care să cuprindă imagini şi texte din acest concurs. Noi suntem siguri că va fi o carte foarte reușită.
“Pelinia - sat mare si frumos, cu oameni harnici si gospodari”, îmi amintesc această frază ca pe un vers dintr-o poezie învățată în școală. Era o frază ”cheie” folosită la compunerile despre satul nostru. Amintindu-mi despre aceste compuneri, încerc să cred că dragostea pentru satul natal era într-un fel inspirată de profesoara de Limba Română sau de dirigintă, dar nu e chiar așa. Copiii veneau acasă și întrebau de părinți, de bunei despre sat. Așa am făcut și eu, iar pentru mine buneii și străbuneii cu care locuiam în aceeași ogradă(gospodărie) erau fereastra spre istoria satului. Cu toate că satul datează de prin secolul XVII, s-au schimbat multe de-a lungul istoriei, iar strabuneii mai știau câte ceva de la parinții lor care au transmis acele povești ale satului din generație în generație până când ajunge într-un final la un copil care trebuie să-și facă temele şi întreabă buneii despre istoria satului.
Pelinia, acest sat mare și frumos a fost marcat de istoria țării și a rezistat doar datorită oamenilor. Acești oameni cuminți care își apărau bucata de pământ și casa din lut au avut viața mai amară ca pelinul. Au luptat în război, unii în armata română, alții în cea sovietică. După care au urmat deportările. Unii s-au întors, alții au murit de frig și foame în Siberia sau au fost executați. Deportate erau persoanele care fuseseră declarate inamici ai clasei muncitoare de politica stalinistă: preoți, profesori,scriitori, soldați, polițiști, țărani împroprietăriți. Și ca să nu le fie viața prea dulce celor care au rămas, regimul comunist organizează colectivizarea forțată în ’49. Nenumăratele povestiri ale sătenilor ne arată o imagine sumbră în care oamenii își ascundeau grîul, porumbul în sobă, în pod, sub prag. Animalele le-au ascuns în casă, până și în casa mare, dar totul a fost în zadar: veneau sovieticii, căutau și luau tot. În anul acela a fost secetă, apoi a urmat o foamete cumplită, iar bunelul povestea cu lacrimi în ochi cum împărțea "păpușoiul ăla mic găsit în pod": câte un grăunte la fiecare din cei cinci copii. Oamenii prindeau rozătoare de câmp, ciori, porumbei sau făceau ciorbă din lobodă ca să-și potoale foamea și să hrănească copiii. Au murit mulți în acele vremuri de chinuri, dar au rămas cei care trebuiau să reziste regimului comunist până la capăt.
Acest neam a reînviat din propria cenușă, iar lângă casa veche părintească s-au ridicat case noi și frumoase, apoi gospodarii nostri si-au făcut gard, poartă, care dacă era mai mare și mai frumosă decât cea a vecinului însemna că nu muncise degeaba. Așa se face că la noi în sat o casă e mai frumoasă ca alta, iar buneii îi învață pe copii și pe nepoți să facă o facultate, să nu rămână la sapă.
Bunelul îmi povestea despre părinții lui, despre frații și surorile pe care nu le-am cunoscut niciodată, despre buneii lui, dar cel mai interesant era istoria numelui de familie. Ca un mic orășel, Pelinia rămâne a fi cel mai mare sat pe care l-am văzut vreodată și, deși este satul meu natal, recunosc că sunt străzi și ulicioare pe unde nu am fost niciodată și unde cu ușurință m-aș putea rătăci. Bunelul însă știa satul pe dinafară, știa rudele noastre cele mai îndepărtate și o groază de oameni din acest sat. Mi-a arătat locuri unde erau iazuri, izvoare ce au secat, erau dealuri cu pășuni care acum sunt livezi, terenuri agricole.
Pelinia e locul unde părinții mă așteaptă în fiecare zi și când revin în satul meu mare, revăd școlile, grădinițe, parcul și-n amintiri mă văd un copil fericit care după școală mai "umblă un pic pe drumuri" până ajunge acasă. Treceam pe la biblioteca sătească cu colegii și ne întreceam cine mai multe cărți citește, apoi, dacă aveam norocul și vedeam muzeul deschis făceam o mică excursie și pe acolo. Eram mici, iar muzeul satului mi se părea a fi foarte mare, enorm. Acolo erau haine vechi populare țesute, unelte vechi, obiecte de pe timpul razboaielor(arme, cartușe, coifuri), bancnote, monede... Uneori, la muzeul nostru, puteam admira și expoziții de pictură.
Unii prieteni frecventau școala muzicală, ansamblul de dansuri populare, corul, școală de pictură. Să nu uit și de stadionul mare cu nocturnă unde se jucau meciuri de fotbal, se organizau competiții sportive pentru copii. Apropo, echipa de fotbal a reusit să aducă Cupa RSSM în sat. Cu siguranță a fost mare sărbătoare atunci...
În cadrul Liceului din localitate se formase Consiuliul Tinerilor, apoi echipe de dezbateri, ziarul liceului; învățam să facem proiecte, să le câștigăm. Eram niște copii foarte activi care vroiau să le reușească pe toate. Aveam toate condițiile să fim fericiți, împliniți, să creștem în a ajunge oameni buni,... mândria satului...
Fiind în drum spre Pelinia meditam asupra semnificaţiei denumirii lui încercând să găsesc o explicaţie rezonabilă şi să aflu care e totuşi legătura între localitatea fondată la 1758 în stepa Bălţilor şi planta medicinală Artemisia atât de răspândită pe aceste meleaguri şi cunoscută în popor sub denumirea de pelin. Senzaţia amară care volens nolens apare o dată cu orice gând despre această plantă mi-a dispărut pe dată ce după cotitura şoselei Bălţi-Cernăuţi, pe versantul de sud al albiei râului Răut, apăru o falnică localitate cu case arătoase de o albeaţă sclipitoare. Satul, ca participant la concursul republican "Cea mai verde, mai salubră şi amenajată localitate", s-a învrednicit de Premiul I în categoria localităţilor rurale.
Pentru ca localitatea să corespundă rigorilor concursului au depuse eforturi considerabile deopotrivă de cetăţeni şi de factorii decizionali locali. De fapt, e vorba de conlucrare, căci este destul de dificil ca într-un sat cu 8600 de locuitori, cu cca. 3700 de curţi, 1300 de fântâni, 127 km de drumuri, să asiguri o ordine exemplară şi o amenajare demnă de invidiat. Sat cu străzi largi, majoritatea cu carosabil fie prundiş, fie asfalt, lipsite de obişnuitele materiale de construcţie sau chiar furajere înşirate de-a lungul gardurilor ca prin alte părţi. Casele, prin atractivitatea şi originalitatea lor, curăţenia curţilor, parcă te îmbie să le faci o vizită. Sunt primitori şi localnicii, care cu bucurie îi întâmpină pe oaspeţi şi, cu modestia tradiţională moldovenească, comentează succesele pe care le datorează muncii lor asidue.
O atenţie deosebită se acordă amenajării surselor de apă. Toate fântânile din sat sunt îngrijite şi amenajate în strictă conformitate cu normele sanitare în vigoare. Apropo, că veni vorba de fântâni, primăria le amenajează cu forţele proprii pe cele rămase fără stăpân. Se întreţin la nivelul cuvenit şi toate obiectivele de menire social-culturală. Aici cimitirul e cimitir, stadionul e stadion, scuarul e scuar.
Recent primăria a obţinut un grant pentru reconstrucţia apeductului. A fost restabilită baia publică. Chiar şi o construcţie nefinisată (casa de ceremonii oficiale) nu e demolată, ci îşi aşteaptă răbdător posibilul stăpân. Dar ce sat se mai poate lăuda cu un cămin cultural cu 13 colective artistice, cu o clădire de trei etaje a muzeului de studiere a ţinutului local? Tot aici se află şi Centrul de Informare al Tineretului - o contribuţie a unei fundaţii care a amenajat o sală de computere cu conexiune la Internet. Cu toată diversitatea formelor de gospodărie (fermieri individuali, asociaţie a gospodăriilor ţărăneşti, societate agricolă cu responsabilitate limitată ş.a.) toate cele 8300 ha de care dispune satul sunt prelucrate la timp şi roadele muncii sunt pe potrivă.
Spre deosebire de alte localităţi, unde se organizează campanii de amenajare numai în perioada de primăvară, aici acţiunile de salubrizare au un caracter permanent. Toată populaţia e practic antrenată în curăţarea străzilor, îngrijirea spaţiilor, amenajarea atât a propriilor curţi, cât şi a instituţiilor publice. Cu regret, din cauza preţurilor înalte la materialul săditor primăria a fost în stare să procure în acest an doar 6500 de arbori şi arbuşti, care au fost imediat plantaţi în noul parc.
Evident sunt şi probleme pe care primăria, cu regret, nu le poate soluţiona. În primul rând e vorba de imposibilitatea comercializării de către ţărani a produselor agricole primare. O altă problemă acută constă în lipsa locurilor de muncă pentru populaţia adultă care e nevoită să migreze. Anual circa 1000 de pelineni se află în afara satului în căutarea surselor de existenţă. Primarul speră că o dată cu deschiderea unei întreprinderi de confecţii o parte din tineret îşi va găsi ocupaţie permanentă în satul natal.
O altă problemă e necesitatea conştientizării ecologice adecvate a populaţiei. Mai marii satului cred că ea poate fi soluţionată prin educaţia ecologică a tinerei generaţii. În şcoli această disciplină este ignorată, iar cele trei ore ecologice organizate anual nu pot nici pe departe atinge obiectivul scontat. Conform părerii unanime a pedagogilor şi a consiliului local, ar fi binevenită introducerea unei discipline specializate în curriculumul şcolar la ecologie.
Părăseam această localitate ospitalieră cu un dublu sentiment: primul - de mândrie, pentru că avem în Moldova sate de gospodari, iar al doilea - de regret, pentru că prin alte părţi nu se prea grăbesc edilii locali să le restabilească localităţilor farmecul de odinioară.
Deşi studiile arată că speranţa de viaţă în Moldova este de 71 de ani, există şi excepţii. Eudochia Ţurcanu din satul Pelinia, raionul Drochia, a ajuns la vârsta de 101 ani. Femeia spune că se trage dintr-o dinastie de longevivi, deoarece şi mama ei a trăit 98 de ani.
Eudochia Ţurcanu spune că a trecut prin multe greutăţi în viaţă, iar acum are ce să le povestească celor 24 de strănepoţi. Secretul longevităţii este simplu, afirmă ea. "Nu am mâncat „ciucalate”, „morojnă”. Nu am mâncat felurite de mâncări cum sunt acum. M-au întrebat ce vitamine am mâncat de am ajuns eu anii aceşte și le-am spus că 7 feluri de buruiene am mâncat", spune bătrâna.
Eudochia Ţurcanu este convinsă că acum oamenii trăiesc mai puţin deoarece consumă mult alcool şi fumează.
În satul Pelinia, Drochia, locuieşte şi cea mai longevivă persoană din Moldova. Natalia Zaeţ are 112 ani.
Potrivit datelor Biroului Naţional de Statistică, în Moldova sunt aproximativ 25 de mii de oameni care au peste 85 de ani.
